Noaptea institutelor culturale

Am asteptat, inca de anul trecut pe vremea asta, noaptea de sfarsit de iunie in care la institutele culturale se intampla lucruri frumoase si in care poti umbla nestingherit de la unul la altul, trecand, de exemplu, granita dintre Franta si UK nu parcurgand canalul Manecii, ci doar o parte din bulevardul Dacia.

Insa exista o intelepciune infailibila in vorba romanului socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Ce am asteptat eu sa gasesc? Atmosfera din noaptea de anul trecut: atunci am intrat intr-o dulce atmosfera frantuzeasca, ascultand sansonete mai vechi si mai noi in penumbra foierului de la Institutul Francez, apoi in una electrizanta britanica, pentru ca la sfarsit sa primesc o lectie de jive de la doi dansatori unguri de dans sportiv. Asta dupa ce am vazut ramasitele unei adevarate petreceri campenesti romanesti.

Ce am vazut anul asta? Am vazut o frumoasa mini-expozitie de papusi (gen marionete) la Institutul Ceh si o expozitie de obiecte din perioada comunista la Institutul Ungar. Sigur ca faptul ca am vazut in vitrina insigne pe care le aveam si eu prinse in piept cand eram pioniera si ca m-am intrebat daca televizorul asemanator cu cel al surorii bunicii functiona tot pe baza de pumni m-a facut sa zambesc si sa pornesc increzatoare spre granita cu Franta, cu Marea Britanie, cu Italia, unde... nu am gasit ce visam. La italieni rula un film, interesant poate, nu stiu. La britanici nu parea sa se intample nimic. Curtea in care toata lumea se zbantuia anul trecut, era pustie si uda. Iar la francezi am vazut in curte produse specifice (etichetele unora erau in engleza :)), iar in foaier canta o formatie... latino, de pe undeva din America de Sud. Frumos, antrenant, n-am ce zice, dar legatura... nu o vad eu sau...?

Zori de zi (1)

Zori de zi, zori de zi
Asta vreau in viata mea.

O dimineata neobisnuita

Ce fac eu intr-o dimineata obisnuita? Imi beau cafeaua de dimineata, in timp ce imi verific mailurile (da, sunt dependenta) si ma gandesc la ziua care incepe. Uneori e ziua de nastere a vreunui cunoscut si atunci aleg o modalitate sa-l/o felicit: telefon, sms, mail, facebook, e-card...

Intr-o dimineata, era ziua lui tata. I-am trimis un vis.

Locuri pe unde as vrea sa trec...(2)

Am pus deja 25 de locuri. Adaug:

26. Mie imi plac ciresele. Si pomii infloriti. Japonezii apreciaza mult florile de cires. Cand e vremea sa infloreasca ciresii (au vreo cateva sute de specii), toata lumea sta mai mult pe afara sa admire ciresii in floare alaturi de familie si prieteni.

Prieteni si prietenii

Mi-a povestit o colega zilele trecute cum ea si sotul ei s-au vazut, nu mai stiu cum a zis exact, obligati, cred, ca de cand au copii, sa isi faca prieteni care au, la randul lor, copii. Imi povestea ca prietenele ei care nu au copii i-au comunicat ca s-au saturat ca apelurile lor sa o gaseasca schimband pampersi si sa nu se poata intalni la o discutie despre viata personala, pentru ca ea ar veni cu copiii.

Pe masura ce ascultam toate astea, incepeam sa ma intreb ce e aia prietenie si cu cine poti fi prieten. Sau (de ce nu, ca tot se poarta) cu cine e indicat sa fii prieten. Daca te gandesti la prietenii pe care ti-i faci de-a lungul vietii, e adevarat ca prietenia se leaga cand cele doua persoane se afla in aceeasi imprejurare, cand au ceva care le "leaga". Asta poate fi acelasi interval orar in care parintii le permit sa iasa sa bata mingea in curtea scolii, pasiunea pentru acelasi joc video, dorinta de a slabi, plasarea la birouri alaturate la job, faptul ca partenerii sunt, la randul lor, prieteni, obiceiul de a merge vinerea seara la bowling, scoaterea cainilor la plimbare in acelasi loc si la aceeasi ora si, poftim, ca sa fac pe plac colegei, faptul de a avea copiii de aceeasi varsta.

Bun si frumos. Doar ca, pentru ca colegul de birou sa iti devina si prieten, trebuie sa gasesti mai multe puncte comune decat jobul, altminteri ramane doar colegul de birou. La fel raman "baietii cu care mergi vinerea la bowling", "fata cu care te consulti despre regimul de slabire", "copiii cu care bateai mingea in curtea scolii", "tipul care are si el playstation", "mamica lui Bobo" sau "stapanii lui Spotty". Si sa spunem ca gasesti si alte puncte. Sa spunem ca fata care vrea si ea sa slabeasca nu numai ca tine regim, dar merge si la bowling vinerea si are si un dalmatian cu care alearga prin parc. Dar daca te leaga de ea numai dorinta de a slabi, in momentul in care te saturi de regim, risti sa o pierzi si de "prietena".

Eu cred ca o prietenie devine solida atunci cand rezista si dupa ce dispare ceea ce te-a "legat" de prieten. Asa poti si testa o prietenie. Scotand liantul. Prietenii adevarati evolueaza impreuna. Cand te imprietenesti cu cineva, de fapt, descoperi ca esti aproape la fel ca el, ca e aproape la fel ca tine, ca timpul petrecut impreuna, indiferent de activitate, te imbogateste. E ca si cum iti dau o parte din sufletul lor si tu, la randul tau, le dai o parte dintr-al tau.

Cat de open sa fie spatiul de la birou?

Stiu multe firme in care se lucreaza in open space. Motive? Gasesc si eu cateva. Aceeasi suprafata poate fi impartita in mai multe birouri (adica mese de lucru, desks), decat in spatii de birou (offices). Poate ca un spatiu in care lucreaza 50 de persoane ar putea fi impartit in 6-7 birouri. Apoi intervin si alte argumente pro: o mai buna comunicare intre colegi, altfel spus, in loc sa scrii un e-mail sau sa dai un telefon, nestiind cand poti avea un raspuns, poti vedea cand colegul e disponibil si sa-l intrebi ce ai de intrebat. La fel cand ai nevoie de ajutor. Uneori nu numai ca e mai simplu sa ceri ajutorul, dar e si mai vizibil cand ai nevoie de ajutor.

Atmosfera e mult mai placuta. Nu stiu cum poti sa faci o gluma dintr-un birou intr-altul, in asa fel incat sa se amuze la fel de multa lume ca in open space. In plus, mai degraba te imprietenesti cu colegii povestind despre filmul vazut aseara cand sunteti mai multi laolalta, decat daca ar fi sa treci prin biroul lui pentru asta.

Dar... uneori open space-ul nu e chiar usor de suportat. Galagia, agitatia, ritmul diferit de lucru te cam fac sa muncesti cu mai putin spor, sa ramai peste program. Alta problema mai sunt ferestrele, aerul conditionat, sursele de lumina si caldura. Nu se poate sa multumesti pe toata lumea. Intotdeauna unuia ii va fi cald, altuia racoare, altuia ii va bate lumina in monitor.

Da, v-ati prins sau daca nu v-ati prins pana acum, va spun eu: lucrez in open space. E distractiv si placut sa fii langa colegi tot timpul, dar e si cam greu cand ai ceva mai dificil de lucrat, iar doi dintre colegi vorbesc la telefon, un altul se amuza de ce a primit pe mail, iar un al patrulea dispune de lumina, aer conditionat, fereastra dupa cum are chef, desi el nu sta in curent, ci tu. Asa ca... e distractiv, dar, cu varsta, mai vezi dezavantajele. Poate ca si cei care impart spatiul de lucru observa asta si dau birouri doar persoanelor care dovedesc ca merita asta, ca si-o doresc indeajuns. Adica dupa ani de zile de lucru in open space. Si da, stiu ca parca vorbeste o... femeie cu muuuulta experienta. :)

Sa fii mama iti ocupa TOT timpul?

Stateam si ma uitam in lista mea de prieteni de pe facebook si de pe messenger. Intre prietenele care sunt mamici, majoritatea au, la profil, o poza cu copilul in brate. Se intampla insa sa aiba doar cu copilul sau sa fie doar copilul si sotul. Asta ca si cum... ca si cum tot ce le defineste acum e ca sunt mame. Eu nu stiu cum e si se poate sa judec in necunostinta de cauza. Stiu ca se poate sa nu fie asa, sa fie doar asa un soi de parte scoasa la inaintare, parte cu care se mandresc, dar... ma sperie putin perspectiva asta.

Stau si ma gandesc si la conversatiile pe care le am cu prietenele mamici. Majoritatea replicilor sunt de genul "azi bebe a rasturnat farfuria cu mancare", "ieri a cazut si si-a julit putin manuta" si inca multe alte ispravi ale copilului. Si atunci, uneori intreb, "dar TU, TU ce mai zici?". Si raspunsul e "EU? pai, mai am timp de ceva? lasa, ca o sa vezi si tu cum e.".

A fi mama este un sentiment minunat, sunt convinsa, si vreau sa ajung sa simt si eu asta, candva. Dar nu vreau si sper sa sa nu devina profesia mea. Vreau sa fie o parte din existenta.

Si ceva ma face sa cred ca se poate si asa. Am cateva prietene care, desi sunt mamici, au poza cu ele singure la profil. :)