Prag

Se termina inca un an. La filme, cand vad pe ecran sfarsit, incep involuntar sa ma intreb daca am perceput pe deplin toate secventele lui. La fel si cand se sfarseste o zi, o vacanta, un an, stau si ma intreb daca nu cumva puteam sa fac mai mult. Si de fiecare data raspunsul e da. Puteam sa fac mai mult, dar n-am putut. Grijile, frustrarile, temerile mi-au sorbit toate puterile.

Uneori cred ca ne-ar folosi tuturor sa uitam, pur si simplu, trecutul. Sa stergem toate ranile, toate ingrijorarile care apar in lumina unor evenimente apuse cu buretele. Am putea sa intram intr-un nou an sau intr-o noua zi chiar cu mai mult avant, cu mai multa dorinta si, mai mult, cu increderea ca vom realiza mai multe. Poate asa nu am mai fi aproape siguri ca nici de data asta nu se va intampla ce dorim doar pentru ca in ultimele trei dati nu a fost asa, poate ca nu am mai fi asa sceptici in a incepe o noua relatie doar pentru ca pana acum relatiile noastre nu ne-au facut fericiti, poate ca nu am crede ca soarele nu va straluci nici azi doar pentru ca in ultimele zile a plouat incontinuu.

Ce doresc pentru noul an e sa putem lasa bagajul cu emotii, griji, frustrari la usa si sa intram in noul an fara atatea poveri. Intotdeauna te strecori mai usor atunci cand nu cari dupa tine bagaje voluminoase si grele.

Raza de soare

Cand o atingi, atingi o aripa de fluture care te poarta spre alte zari. Intr-o clipa esti intr-o cafenea din Paris si asculti o chansonette despre o dragoste de mult uitata.

P.S. Eu am primit o raza de soare de la Mos Craciun. :p

Doar copiii au voie sa se joace?

Nu stiu sa joc baschet. Nu stiu sa joc ping-pong. Nu stiu sa inot. Nu stiu sa schiez. Nu stiu sa patinez. Nici sa joc biliard sau sa dansez nu stiu prea bine.

M-am gandit sa caut cursuri. Am gasit pe internet cateva, dar... majoritatea pentru copii. Adultii nu mai au nimic de invatat? Sau nu mai vor sa invete?

Am cateva cunostinte care practica, din cand in cand, si alt sport decat gratarul, iesirea la cafenea sau la iarba verde sau cumparaturile. Dintre ei, o parte, mixta, e formata din impatimiti ai unor sporturi, iar cealalta din barbatii care, la sfarsit de saptamana, joaca un fotbal, un ping-pong sau un altceva cu prietenii.

Pe restul poate ca nu-i intereseaza. Poate nu au bani sau energie. Poate ca percep aceste activitati ca jocuri de copii si ei, odata ajunsi la maturitate, nu mai au timp de pierdut cu prostii. Sau poate nu stiu si nu au nici rabdarea si bunavointa sa se inscrie la cursuri alaturi de pustime. O prietena a mea a fost la cursuri de inot. Era singurul adult. Restul copii. Majoritatea inca nu reuseau sa articuleze cuvintele. Alta prietena merge la carate. Noroc ca e scunda, se poate amesteca printre pustii cu mai multi dani decat ea. Pe langa chicotelile multimii, instructorii iti mai adreseaza uneori incurajari de genul si cum? nu ati invatat pana la varsta asta? toata lumea invata in copilarie sau nu ma asteptam sa se inscrie si cineva ca dumneavoastra, o sa fie mai greu pentru mine, sunt obisnuit cu copiii.

Radacinile dezinteresului astuia manifestat de ambele parti e pe undeva prin scoala, cand se renunta la orele de sport pentru matematica sau romana sau cand profesorii de sport nu ii incurajau si pe cei cu o mai slaba aplecare spre activitatile fizice. Eu imi amintesc ca in scoala se juca handbal, baschet, volei. Profesorii de sport ne trimiteau sa jucam. Cei care nu aveau antrenament (printre care si eu) renuntau repede, pentru ca ceilalti se enervau ca ii incurcam la joc.

Mie mi s-a parut impresionant la Amsterdam cata lume mergea cu bicicleta. Aici e la fel de impresionant (dar nu e aceeasi impresie) cata lume merge cu masina, fie si 1 km sau 2. Pacat. La Amsterdam aerul mi s-a parut mai curat, iar oamenii mai veseli si mai comunicativi. La noi asa sunt poate doar copiii.

Pisica doarme pe scaun

Un pat gonflabil pe care sunt, in dezordine, doua perne mici , o plapuma si o telecomanda. Un calorifer. Un raft de carti in care sunt cateva lucruri impachetate. Un dulap. Un televizor. Doua scaune pline cu haine. O masuta. Un fier de calcat. Un cuptor cu microunde uitat. Un birou care tine un calculator, un alt calculator, doua boxe, o farfurie cu o felie de cozonac, un pahar gol, un set de cd-uri, unul de guma de mestecat, servetele de ochelari, un aparat foto, baterii, o lanterna, un telefon mobil, un pix si cateva hartii. O pisica. O perie de par. Un scaun de birou. O pompa. O umbrela.

In pardoseala, doua santuri inguste formeaza litera V. Intr-un perete e o gaura mica, la mijloc. In altul una mai mare, jos. Pe geamuri sunt lipite doua hartii.

Pisica oscileaza intre patul de aer si al doilea raft de jos din etajera de carti si, pana la urma, se duce sa doarma pe un scaun, in bucatarie.

Febra cumparaturilor

Cu cateva zile inainte de sarbatori (oricare, si Craciun, si Pasti), se repeta un fenomen: orasul innebuneste. Asta se traduce prin coloane, blocaje si nervi in trafic, iar in magazine se recreeaza o atmosfera care mie imi aduce aminte de copilarie. Ei, nu de partea frumoasa, cu colinde la tara, cu focul care duduia in soba si cu miros de cozonac. Ci de nebunia care aparea atunci cu cateva zile inainte de 1 mai, cand se aduceau alimente. Imi amintesc intr-un an o intamplare caraghioasa. In seara de 30 aprilie, parintii mei erau la o coada la un magazin. Adusesera carne. Eu ramasesem acasa si, contrar indicatiilor, stateam la fereastra. Si am vazut deodata o mare de oameni alergand pe strada, agitati. Zvonul auzit de ei fusese gresit. Se adusese carne in alta parte.

Am vazut intr-un an o inghesuiala la raionul de carne, cu imbranceli si rafturi care se goleau intr-o clipa, care m-a transferat, la fel, in timp, inainte de ’89. Tot asa, rafturile erau goale, oamenii asteptau sa se aduca, se inghesuiau, se imbranceau, ca sa aiba si ei ce pune pe masa de sarbatori. Eu nu am inteles niciodata de ce se face asta. De ce e mai bun cozonacul daca ai stat la coada pentru el. Si nici de ce marile magazine nu suplimenteaza personalul si nu prelungesc suficient programul. Am auzit acum ca ultima moda in acest sens e sa-ti faci cumparaturile noaptea. Noroc cu magazinele deschise non-stop.

In toata nebunia asta e ceva care chiar mi se pare de nesuportat: zgomotul. De la claxoanele din trafic si pantofii cu toc ai doamnelor care alearga dupa ingredientele pentru cozonac, pana la anunturile cu sonorul la maximum in magazine (“un angajat de la raionul mezeluri este rugat sa vina la casa”) care intrerup din 10 in 10 secunde muzica, si ea data la maximum, evident. Sigur ca se intampla si sa auzi doua melodii in acelasi timp (ca doar ai doua urechi, nu?) si, daca ai noroc, si un televizor (doar n-o sa pierzi timpul asteptand pulpa de porc si sa nu afli ce au mai facut, in tot acest timp, politicienii).

Si uite asa, dupa ce ai asudat de la un raion la altul, de la un hypermarket la altul, de la casa pana la parcare, ajungi acasa multumit. Gata, ti-a scazut “febra”. Ai portofelul gol. Dar ai frigiderul plin. Cam asta era obsesia si inainte de ’89: frigiderul gol. Sigur, acum nu mai avem stresul ca nu se mai gaseste carne, ci ca pana ajungem noi se termina oferta promotionala la branza. Ma intreb cum e in alte tari.

De ce

De cand am observat ca ma relaxeaza daca insir cuvinte, mi-am propus sa imi fac blog. Fac o paranteza: am facut o corectura in fraza aceasta, pentru ca initial am scris “insir cuvinte pe hartie”, dar mi-am dat seama ca “pe hartie” nu am mai scris de multa vreme. Cum nu prea am nici obiceiul sa imi iau notite, ma aflu in situatia de a scrie de mana destul de rar. Si imi e destul de greu. Pe calculator am ajuns sa scriu foarte repede, cu caractere speciale sau nu, cu bold, italic, times, arial si alte fineturi. Daca e vorba de scris de mana... parca trebuie sa imi aduc aminte cum e sa scrii... cu mana stanga (nu am nimic cu persoanele care scriu cu stanga, mi se pare chiar foarte simpatic modul in care tin mana, ca si cum ascund ce scriu).

Abia acum inchid paranteza, si pe cea care apare grafic, si pe cea anuntata, si revin la motivele crearii acestui blog. Pe langa faptul ca l-am creat pentru mine, consider ca e si un mod de a schimba impresii. Asta nu inseamna ca mediul online ar trebui sa substituie comunicarea mai putin virtuala intre doua persoane (desi, sa recunoastem, cu totii vorbim mai mult pe messenger decat la telefon, iar de vazut cu atat mai rar), insa blogul e o posibilitate sa iti exprimi diverse ganduri, fara ca celalalt sa fie obligat sa te urmareasca, daca nu il intereseaza.

De cand m-am gandit sa imi fac blog si pana l-am creat efectiv a trecut insa multa vreme. Mi-a fost greu sa gasesc o adresa. Am asteptat un moment de inspiratie, asa, ca poetii. ;-) Si am mai stat si m-am mai gandit si pentru ca nu sunt chiar sigura ca am ceva interesant de spus, ca amicii mei vor gasi timpul necesar sa arunce o privire, macar fugara, pe emanatiile gandirii mele. Caci nu prea o sa scriu ce fac in fiecare zi. Ce am mai facut tot de pe messenger vor afla.

Ah, am uitat sa spun ca a mai fost ceva ce m-a indemnat sa il fac: insomnia. In multe nopti am stat si am contemplat intunericul, televizorul, peisajul, in timp ce imi umblau nestingherite in cap tot felul de idei. Poate asa, dupa ce le exprim, mi se face somn mai repede. ;-)